Daca as fi profesor  in timpul unui examen, nu as opri pe nici un elev/student sa copie de la vecinu’. Vorbesc foarte serios. As sta linistit la catedra, notandu-i intr-o agenda pe cei ce au tras cu ochiul la vecini, si apoi i-as invita dupa examen sa reproduca ceea ce au copiat. Daca sunt in stare sa inteleaga ceea ce au copiat, atunci le-as da nota mare. Daca nu, atunci i-as pica.

      Spun asta, pentru ca mi se pare extrem de importanta abilitatea unui om de a intelege ceea ce observa in jurul sau. Capacitatea de a te raporta la cei din jurul tau si de a intelege procesul prin care au ajuns respectivii la anumite rezultate este o calitate ce trebuie dezvoltata inca din copilarie. 

Aceasta este si o modalitate prin care performanta individuala a unei persoane poate fi imbunatatita . Simpla observare a unui rezultat nu ajuta la nimic. Importanta este intelegerea modului in care s-a ajuns la acel rezultat.

In teoria manageriala, acest proces se numeste “benchmarking”.

Benchmarking-ul ca si proces,  mãsoarã performanţele organizaţiilor competitoare, determinând cum poate competitia sã atingã nivele performante, folosind informaţiile ca bazã  a scopurilor, strategiilor şi rezultatelor.Metoda promoveazã performanţele superioare prin furnizarea unor acţiuni organizate prin care organizaţiile învaţã cum funcţioneazã „cel mai bun”, înţelege cum  practicile diferã între ele, şi implementeazã schimbãrile pentru eliminarea lacunelor. Esenţa benchmarking-ului o reprezintã procesul împrumutãrii unor idei şi adaptãrii lor pentru a obţine avantaje mari. Este un instrument pentru o îmbunãtãţire continuã.

Cuvantul cheie aici este “cum”. Organizatiile  trebuie sa inteleaga cum a ajuns alta organizatie la rezultate performante.

Asa cum povesteam si ceva mai sus, conceptul benchmarking-ului se aplica si la nivel  individual, pentru fiecare dintre noi. Ar trebui sa avem, sau cel putin sa ne dezvoltam capacitatea ca si indivizi, de a intelege performantele celor de langa noi, si in special cum s-a ajuns la ele.

Babeste, treaba suna cam asa: in locul atitudinii de tipul “Sa moara capra vecinului! “, poate ca ar trebui sa acceptam ca, pur si simplu  capra vecinului e mai buna decat a noastra, si sa incercam sa intelegem de ce e mai buna. Ar trebui sa aflam ce naiba i-a dat vecinu’ de mancare, cum i-a dat de mancare, unde ii vinde laptele, si ce face apoi cu banii… Poate ar trebui apoi sa aplicam aceiasi metoda si pentru capra noastra.

Ma rog, suna hazliu, dar asa se intampla si in viata de zi cu zi, in toate aspectele ei: financiar, social, familial,profesional,  de business. Hai sa fim sinceri: exista cineva in viata asta, care sa nu fi observat ca altcineva de langa el, are succes pe plan profesional, familial, sau financiar? Nu cred! Mai devreme sau mai tarziu toti ne lovim de aspectul asta: altcineva de langa noi, are succes mai mare decat noi. Dar avem oare capacitatea de a intelege de ce? Aste e alta discutie…

Ma intreb oarecum retoric daca nu cumva, benchmarking-ul se aplica sau ar trebui sa se aplice si in cazul unei tari, sau a unei natiuni…

“Nu exista decat o singura greseala: teama de a gresi!”

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Sunt multe lucruri care ne deosebesc ca si indivizi, pentru ca suntem unici in felul nostru. Si totusi, exista cateva caracteristici care ne aduna sub aceiasi umbrela. Esecul este una dintre acestea.

Mai devreme sau mai tarziu, pe parcursul vietii,  fiecare din noi este nevoit sa dea piept cu realitatea, acceptand propriul esec. Esecul sau eroarea, par ca revin mereu in viata noastra, ca o constanta. Indiferent ca e vorba despre viata personala, dragoste, business, familie, etc, esecul revine sub o forma sau alta, mai puternic sau mai slab, ca sa ne dea lectii. Lectii pe care uneori le invatam repede, alteori ceva mai greu.

Din punctul meu de vedere,fiecare eroare pe care o facem, fiecare esec pe care il avem, are consecinte directe asupra noastra si  asupra calitatii vietii noastre. Motiv pentru care, gestionarea esecului si a erorilor, este cu mult mai importanta decat esecul si eroarea in sine.

Societatea insa, nu ne pregateste pentru esec si pentru modul in care trebuie inteles si gestionat acesta. Scoala, parintii, sau mai stiu eu cine, vor sa faca din noi niste “oameni de succes”, uitand parca,  ca succesul vine dupa o serie de esecuri. Este halicinant de mare volumul de pseudo-literatura pe piata la ora aceasta, care vrea sa ne pregateasca de “succes”. Aruncati un ochi in orice librarie si veti gasi titluri de genul:  “Calea succesului in paispe’  pasi simpli”, “Succesul in vanzari”, “Succesul lui Donald Trump”, si alte mii de aberatii nefolositoare.

Dar esecul unde e tratat, domnule? Eu unul, vreau carti despre esec, aveti?-Nu, evident ca nu, sau daca avem, avem aberatii de genul celora de mai sus.

Bun, ca sa revenim, ce anume ar trebui un om sa stie despre esecuri si erori?  Pai, niste lucruri de bun simt, de baza. In primul rand, trebuie sa avem sau sa ne dezvoltam capacitatea de a recunoaste un esec, sau o eroare, atunci cand ne intalnim cu ele. In al doilea rand trebuie sa intelegem ca eroarea si esecul, sunt fenomene uzuale, cotidiene in viata fiecaruia dintre noi.

Fiecare esec si fiecare eroare, este o oportunitate de a ne imbunatati performanta si de a progresa. Viata este compusa dintr-un cumul de etape de tipul “incercare si eroare”. Daca la iesirea din fiecare etapa suntem “mai buni”, adica mai performanti, atunci  inseama ca am progresat. Pe romaneste, vrea sa zic : “Un sut in fund un pas in fata”.

Schematic, treaba sta cam asa:

 Bun, intelegerea celor de mai sus este necesara, dar nu si suficienta. Se pune intrebarea fireasca ce ar trebui sa faca un om, pentru a progresa, pentru a excela? Doar sa persevereze si sa incerce, orice, indiferent de consecinte, stiind ca oricum va gresi, si sperand ca va progresa? Nu, bineinteles ca nu.

Charles Handy, in cartea sa “Pelerina goala-O gandire noua, pentru o lume noua” vine cu un concept interesant:

Curba sigmoida:

“Curba sigmoida infatiseaza insasi povestea vietii. Pornim in viata incet, mai experimentand, mai gresind, crestem ce crestem, dupa care incepem s-o luam in jos.Este si povestea Imperiului Britanic, ba si a celui rus, ori a oricarui alt imperiu dintotdeauna.Este reprezentarea ciclului de viata a unui produs, a ciclului in care cresc si apoi decad multe corporatii.Descrie chiar si evolutia dragostei si a relatiilor.[...]Din fericire viata inseamna mai mult decat aceasta curba. Secretul cresterii neintrerupte este sa te lansezi pe o noua curba sigmoida inainte ca prima sa se incheie.Cel mai bun punct de inceput pentru o noua curba este punctul A , unde exista inca destul timp, resurse si energie pentru a trece pe o noua curba, inca in faza initiala a explorarii si esecurilor inainte ca prima curba sa o porneasca in jos.[...]Zona hasurata de sub maximul primei curbe reprezinta o perioada de mari confuzii“- si indoieli , as adauga eu.

Putem asadar sa prevenim esecul, si sa ii diminuam efectele, prin reinventare personala.

Despre reinventare, ca si metoda de progres , vom vorbi altadata. Pentru moment, trebuie sa retinem cateva concluzii:

Eroarea si esecul fac parte din viata noastra, fie ca vrem, fie ca nu vrem. Acestea ne insotesc in viata in toate aspectele ei: financiar, sentimental, social, profesional. Ele trebuiesc acceptate, gestionate si privite ca si oportunitati de invatare activa. Scurt si fara lamentari inutile. Atitudinea de tip manelist  “off viata mea”, nu face nimic altceva decat sa intarzie momentul in care intram pe o cale ascendenta spre progres personal.

Te invit acum sa reflectezi doar doua minute, la propriile esecuri si la modul in care le-ai gestionat in trecut.

“Totala adaptare la mediu înseamnă moartea. Lucrul esenţial în toate privinţele este dorinţa de a controla mediul.”

John Dewey-Etica Psihologica

Thomas Schuman, pe numele sau adevarat Yuri Alexandrovich Bezmenov, fost spion KGB, expert in propaganda si manipulare,  fugit si stabilit in America, da o serie de explicatii, la inceputul anilor ’80, cu privire la modul in care poate fi destabilizat un sistem.In cazul lui, vorbeste despre o tara, sau natiune , dar teoria se poate extinde asupra oricarui sistem.  Faceti abstractie ca omul vorbeste mai mult despre comunism vs. capitalism- anii ’80 erau o perioada in care razboiul rece era in floare, atat la nivel economic/armat cat si la nivel  ideologic. Dincolo de faptul ca omul are un stil amuzant de a vorbi, este  interesant de urmarit si de inteles etapele “subversiunii”, asa cum numeste el procesul de exploatare a slabiciunilor si invingere a unui sistem.

Suna familiar? Sa fie oare doar o coincidenta, ceea ce se intampla in Romania zilelor noastre, si nu numai…? O criza economica, suprapusa peste una a valorilor, poate cu siguranta ingenunchea o tara, sau o natiune…

Bine, sa revenim…ca nu despre asta vroiam sa vorbim. Ideea principala pe care oricine ar trebui sa o retina, este ca orice sistem poate fi invins, manipulat, driblat, speculat,  controlat si  folosit in scopul atingerii propriilor obiective. Si cand spun sistem, ma refer la: natiune, companii, institutii, familie, grupuri mai mult sau mai putin organizate, persoane individuale si in general orice forma organizationala existenta in mediul in care traim.

Conditia esentiala, pentru a scurtcircuita si controla un sistem, este sa ii studiezi si sa-i intelegi modul de operare. Sa-i intelegi mecanismele de decizie, punctele tari si punctele slabe, factorii critici de succes, factorii declansatori, adica ceea ce face rotitele sa se invarta in mecanism.

De ce este important sa intelegem acest lucru, pentru fiecare din noi?

Pai, tocmai pentru a atinge starea de succes, individual sau de grup. Sa ne intelegem: succesul e diferit pentru fiecare din noi. El poate fi financiar, social, emotional, religios, spiritual, educational, -nu conteaza, atat timp cat ii aduce satisfactie individului.

Oamenii de succes, au stiut sa controleze, sa foloseasca, si sa invinga sistemele, in scopul atingerii propriilor obiective.

Un lucru foarte important: educatia, inteligenta, pozitia sociala, resursele, nu sunt conditii absolut necesare pentru un individ sau un grup de  indivizi care vor sa dribleze sau sa se foloseasca de un sistem. De ce spun asta? Pentru ca am auzit destul de des in jurul meu oameni frustrati care isi varsau naduful :

• cutare manelist, cu 4 clase a facut bani, fara sa plateasca impozite.
• cutare “tzaran”, si-a cumparat…nu stiu ce
• cutare politician cu liceul facut la seral, a ajuns mare ministru
• cutare “bagaboanta”…care facea asa, si pe dincolo….a ajuns mai stiu eu ce…

Nu conteaza! Pragmatic vorbind, oamenii astia toti, au inteles, au controlat, au speculat, si au invins sistemul, pentru a-si atinge propriile obiective. Etica, si moralitatea nu isi au locul in ecuatiile de genul asta.

Capacitatea individului de se adapta la mediu si de a reactiona la schimbari, este o calitate mult mai importanta in viata decat inteligenta, bogatia, sau mai stiu eu ce.

O carte interesanta, pe care am citit-o acum cativa ani este “Arta de a stoarce informatii” scrisa de Kevin D. Mitnick -cel mai cautat hacker de catre FBI-care recunoaste cel mai vulnerabil punct al sistemelor : natura umana .

Natura umana, a fost, este si va fi cea mai facila modalitate de a specula un sistem. -Retineti asta.

Vor fi probabil unii dintre voi, ceva mai plini de etica si moralitate, care nu vor fi de acord cu ceea ce am spus eu mai sus. Nu e nici o problema, insa le recomand sa citeasca cartea lui Bogdan Teodorescu-” Cinci milenii de manipulare”.

Concluzia cartii este una singura: inca din antichitate si pana in prezent, sistemele sunt construite pentru a folosi, manipula, si supune oamenii. Asa a fost, asa este si asa va fi:  supusul, trebuie sa stea cuminte, sa munceasca, sa produca, in folosul unor speculatori care au stiut sa controleze sistemele, sa se adapteze la schimbarile mediului.

In final, ca si concluzie, trebuie sa retineti ca fiecare dintre noi are doua optiuni in viata:

1. Acceptarea mediului in care traim, a sistemelor ce ne inconjoara, supusi si folositi, pentru bunul mers al societatii, vesnic nemultumiti de sistem, vesnic plangatori ca sistemul sau soarta nu vine sa ne bata la usa sa ne intrebe daca dorim “succesuri”.
2. Specularea, folosirea, controlarea, invingerea mediului si a sistemelor din jurul nostru, in scopul atingerii propriilor obiective, luarea de atitudine si luarea destinului in propriile maini. Folosirea oportunitatilor, adaptarea rapida la schimbarile mediului, sunt calitati care ar trebui dezvoltate in timp.

Te rog sa reflectezi cateva minute asupra celor ce te inconjoara si cu care intri sau vei intra in contact: guvern, tara, institutii, companii, organizatii, prieteni, familie, diverse persoane. Priveste-le pe fiecare ca pe un sistem. In relatia ta cu acestea ai doua optiuni. Atat! Sa fi folosit, sau sa le speculezi, sa le invingi. Tu pe care o alegi?

]]> http://axinteradu.wordpress.com/2010/05/23/succesuri-speculate/feed/ 0 axinteradu Psychology4a http://axinteradu.wordpress.com/2010/05/02/victimita/ http://axinteradu.wordpress.com/2010/05/02/victimita/#comments Sun, 02 May 2010 19:53:36 +0000 Radu Axinte http://axinteradu.wordpress.com/?p=184 ]]>

“Self-pity is easily the most destructive of the nonpharmaceutical narcotics; it is addictive, gives momentary plasure and separates the victim from reality”

John W. Gardner

Una din cele mai parsive “boli”, de care sufera omul contemporan, si in special romanul zilelor noastre, este “victimita”.

Bolnavul de victimita poate fi gasit peste tot in jurul nostru.Il recunoasteti usor. Este cel care mereu se plange ca nu este lasat sa performeze. El este cel care iti explica repede ca ar putea cu siguranta sa reuseasca in viata, daca “astia” l-ar lasa. Afli repede apoi cine sunt “astia” rai : politicienii, parintii, colegii, prietenii, familia, soarta, Dumnezeu, americanii, rusii, masonii, bancile, marile corporatii, globalizarea, criza, directorul, sistemul, mentalitatea,  etc. El este desigur un geniu, inca nedescoperit, care nu este lasat de catre altii sa isi demonstreze calitatile. Motiv pentru care ii injura si ii blesteama pe toti cei “vinovati”.

Stand de vorba cu un bolnav de victimita, constati ca dupa parerea lui, vinovatii sunt mereu alti oameni.  Esecul personal (mai mare sau mai mic) al bolnavului de victimita, este “plasat” mereu in exterior, pe spinarea  altora. El, bolnavul, este mereu liber de povara raspunderii, ceea ce trebui sa recunoastem, ca ii creeaza o oarecare placere si usurare. Doar, el a facul tot ceea ce a putut, nu? El ar fi avut succes, cu siguranta, daca astialalti l-ar fi lasat…

O problema importanta , este ca victimita este puternic contagioasa. Se ia repede, se amplifica din ce in ce mai mult si trece greu. Cel contaminat cu victimita, se afla in “capcana auto-perceptiei”. Pe masura ce sta de vorba cu alt bolnav de victimita, sentimentul ca mereu altii sunt de vina ii creeaza placere la nivel subconstient, si ii schimba autoperceptia despre sine. Isi da seama si descopera sursa esecurilor anterioare: altii ! Oaauu…ce usurare…Si uite asa, ideea ca altii sunt de vina, i se intipareste adanc, foarte adanc, in minte. Si devine uneori, pe parcursul vietii, o supapa de refulare a proprilor frustrari. De aici  ia nastere primul pas spre formarea unui caracter “reactiv” a individului. Adica, vede mereu jumatatea goala a paharului.

O alta problema importanta, este ca victimita, este amplificata de asemenea si de “gandirea critica”. Ati intalnit desigur astfel de persoane, care critica tot ceea ce ii inconjoara. Si acum, hai sa recunoastem, criticatul a devenit sport national Problema insa este ca pe masura ce emitem chiar si in gand, o judecata critica la adresa unui lucru, sau a unei persoane, mintea noastra tinde sa caute si alte “defecte” , in virtutea pricipiului consecventei. Si uite asa, dintr-o judecata critica in alta, amplificam sentimentul de critica si victimita, doar ca sa ne demonstram ca am avut dreptate inca de la inceput.

Ne pricepem de minune, sa criticam:  guvernul, politicienii, fotbalistii, parintii, copii, sefii, angajatii, drumurile, tara in care traim, si in general tot ceea ce ne inconjoara. In realitatea, este si asta tot o forma de victimita, da ceva mai agravata.

Alternativa la victimita, sau daca vreti tratamentul pentru boala asta, ar fi ca fiecare dintre noi sa incerce sa renunte la caracterul reactiv, si sa isi formeze un caracter proactiv. Adica sa vedem mereu jumatatea plina a paharului.

Exact ca in bancul ala cu batranul care se trezeste intr-o dimineata, se duce in fata oglinzii gol pusca, si spune mandru: “-De sculat nu se mai scoala, dar uite ce frumos atarna!”  :)

De asemenea, asumarea responsabilitatii pentru esecurile de la nivel personal sau de la nivel de natiune, este un prim pas spre iesirea din starea de victime.

Stiu, este greu, necesita timp si antrenament. Dar alternativa, adica continuarea vietii in stare de victime, nu ne duce nicaieri, ci dimpotriva: ne coboara ca si indivizi, ca si societate. Retineti ca victimita si caracterul reactiv al indivizilor este una din principalele noastre probleme ca si natie.

Te invit acum sa reflectezi doar cateva minute asupra celor de mai sus. Ai puterea sa recunosti ca suferi de victimita? Cat timp vom mai da vina pe mentalitate si sistem?

“Liniştea este calmul minţii; este pentru spirit ceea ce somnul este pentru corp, hrană şi împrospătare.”

William Penn

Intr-o lume aflata in profunda schimbare, sunt de parere ca  sanatatea mentala a individului devine o noua miza, pe care putini o constientizeaza deocamdata. Invaluit de mirajul vietii moderne, inconjurat de posesii materiale inedite, lovit de un flux constant de informatii,  dar si de fenomene urate, cum ar fi boli, razboaie, stres, saracie,  criza, falimente, crime, violuri, etc, omului contemporan ii sunt necesare reale abilitati de supravietuire mentala .

Primul semn ca ceva nu este in regula in viata unui om normal este frustrarea.

“- Ce ma intereseaza pe mine toate astea? “-poate vei spune… “Eu nu sunt frustrat! “

Poate ca da, poate ca nu, sau  poate ca esti deja frustrat si nu iti dai seama…dar cu siguranta vei avea frustrarile tale ca si individ in viitor, si este important sa stii ce sa faci cu ele.

In filmuletul de mai jos acelasi Eckart Tolle, vorbeste in fata unor oameni, care au fiecare problemele si frustrarile lor. Veniti intr-un adapost de “regasire” si liniste spirituala , oamenii astia sunt  bolnavi  de cancer, sau oameni de afaceri care in urma falimentului au pierdut tot ce aveau, sau pur si simplu oameni simpli care au frustrarile lor in legatura cu viata.

Filmuletul ne explica cum sa ne descurcam cu frustrarile, cu senzatia ca timpul trece prea repede, sau sa acceptam lucrurile asa cum sunt. Se pune accentul pe diferenta dintre forma si spirit.Desi are aproape 2 ore, merita vazut si inteles pentru sanatatea ta mintala ca si individ.

Stii sa traiesti ACUM? S-au esti prins mereu de ganduri care iti traiesc viata in locul tau? Ai inteles esenta filmului? Tot ceea ce ne inconjoara, este o interpretare a formei de catre gand… Dorinta de mai mult, mai bine, mai frumos, care apoi sa ne aduca satisfactie este falsa. Este doar o iluzie… Singurul adevar esti tu, si esenta fiintei tale.

“Sa nu eliberezi o camila de povara care-i incearca cocoasa.O poti elibera de conditia ei de camila.”

Gilbert Keith Chesterton

Dintre toate formele de sclavie a omului, una este mai puternica decat toate, tocmai pentru ca omul nu o constientizeaza. Ma refer la sclavia propriei minti, a propriei persoane, sau mai bine-zis la auto-sclavie.  Cum se manifesta aceasta? Pai, sa incepem cu inceputul…

Mintea umana creeaza tot felul de capcane, mai mult sau mai putin folositoare.Cea mai parsiva dintre toate mi se pare nevoia auto-impusa de catre mintea noastra de a ne supune unei autoritati. Nu intelegeti gresit, cand spun autoritate, nu ma refer la reprezentantii statului. Ma refer la acele persoane, asupra carora mintea noastra decide singura ca sunt indreptatite sa aibe o autoritate de a decide, de a recomanda, de a vorbi, etc. Odata ce mintea recunoaste o autoritate superioara, se elibereaza de responsabilitate. Mai exact, judecata proprie este suspendata, omul tinzand spre a actiona in sensul prezentat de autoritatea responsabila.

Robert B. Cialdini, in “Psihologia persuasiunii”, trateaza destul de amanuntit fenomenul , numindu-l “principiul autoritatii”. Concluzia acestuia, este ca suntem inconjurati de oameni (sau organizatii) care pretind ca au autoritatea de a actiona, de a recomanda, de a decide, si care se folosesc de tendinta noastra de a ne supune unei autoritati fara a judeca daca cel din fata noastra are sau nu autoritate reala.

Suntem apoi atentionati  de catre autor, ca falsa autoritate este creata de cativa “smecheri”, folosindu-se de: haine, gesturi, titulaturi, tonalitate a vocii,  accesorii, etc. Prin urmare, exista persoane care pretind a fi, a sti, sau a cunoaste ceva , cu scopul de a-si atinge anumite scopuri.  Noi, in calitate de victime, suntem programati din nastere, sa ne supunem , recunoscand “inalta autoritate”, fara a contesta competenta autoritatii.

In fine, intreg rationamentul este demonstrat stiintific, de un celebru experiment din anii 60′, si anume experimentul lui Milgram. Detalii gasiti pe Wikipedia, dar pe scurt, iata ce au facut baietii:

O serie de subiecti, sunt invitati sa ia parte la un  pretins experiment , prin care sunt asezati intr-o camera cu posibilitatea de a aplica pedepse altor indivizi aflati in alta camera, care daca nu raspund corect la intrebari de cultura generala, sunt penalizati prin aplicarea de electrosocuri. Voltajul creste cu fiecare intrebare gresita, ajungand in final sa omoare omul din camera cealalta. Toti subiectii, sunt asistati de un individ imbracat in halat alb, care ii tot indeamna sa creasca voltajul. Ideea e ca subiectii au impresia ca tipul e doctor, si prin urmare are autoritatea de a comanda experimentul.

65% din subiecti, au mers pana la capat, “omorandu-l” pe individul din camera vecina, doar pentru ca un nene imbracat in alb, le-a spus pe un ton sigur, ca asa trebuie sa faca. Bineinteles, ca in camera vecina totul era aranjat, si nu murea nimeni.

Concluzia experimentului a fost halucinanta: tendinta oamenilor de a se supune unei autoritati (falsa sau reala), este atat de puternica, incat judecata rationala este suspendata sau anulata.

Surpriza si mai mare vine acum in zilele noastre, mai exact in 2009, cand experimentul a fost repetat. Ce credeti? Procentul celor care s-au supus omului in halat alb a fost de 75%, si si-au “omorat” victimele.

Iata, experimentul din 2009:

Socant,dar  din pacate…adevarat.

Bun, acum hai sa vedem cum iesim din tentatia de a ne supune unei autoritati.Pai, remediul este oarecum simplu, si trebuie aplicat prin repetare.

Mereu trebuie sa ne punem intrebarea: are persoana (sau organizatia), care imi vorbeste, autoritatea si competenta reala? Sau nu cumva “ambalajul” de prezentare ma pacaleste si ma face sa cred ca exista autoritate reala?

Mai concret, ar trebui sa ne intrebam de exemplu:

• are vedeta din reclama autoritatea de a recomanda detergentul, pasta de dinti, sau mai stiu eu ce produs?
• are politicianul “x” autoritatea de a decide in locul meu, sau de a se pretinde mare specialist in economie?
• are individul asta imbracat la costum, si care foloseste termeni greu de inteles, autoritatea de a-mi spune ce sa fac cu banii mei?
• are tipul asta imbracat in negru, autoritatea de a-mi facilita legatura cu Dumnezeu, sau de a-mi prezenta Dumnezeul adevarat?

Principiul autoritatii a fost, este si va fi folosit pentru manipulalea  maselor. Ganditi-va doar la religie. Lasand la o parte discutiile filozofice despre existenta sau non-existenta divinitatii, putem spune pe scurt, ca o serie de indivizi, imbracati intr-un anume fel, care vorbesc intr-un anume fel, si care pretind ca sunt reprezentantii adevaratului Dumnezeu, au avut si au la picioare natii intregi?

Vreau sa cred ca ati inteles ce vreau sa spun: capcana autoritatii are aplicatii peste tot in viata noastra, ne lovim de ea in fiecare zi. Ramane in puterea noastra sa nu ne supunem altora  orbeste, ci sa judecam cu propria noastra minte ce e adevarat sau fals, ce e bine sau rau, ce e frumos sau urat, ce e sanatos sau nesanatos. Tu crezi ca ai capacitatea asta?

“Cand nu iti gasesti linistea in tine insuti, zadarnic o cauti in alta parte.”

Francois de La Rochefoucauld

Aud din ce in ce mai des persoane care se plang ca timpul trece prea repede. Trebuie sa recunosc ca am si eu aceeiasi senzatie. Cu toate acestea nu sunt deloc adeptul teoriilor care sustin ca timpul s-a comprimat. Eu cred mai degraba ca s-a modificat perceptia noastra asupra timpului. Mai exact, mintea noastra are dificultati in a se adapta schimbarilor din jurul nostru. Viteza cu care se petrec toate in jurul nostru, ca si fluxul de informatii imens care ne inunda viata secunda de secunda pe toate canalele de comunicare, ne induc senzatia ca totul se petrece foarte repede. Insa in realitate, timpul trece la fel.

Agitatia permanenta de zi cu zi, poate fi atat de apasatoare , incat cred ca fiecare om din zilele noastre, ar trebui sa posede abilitati de auto-relaxare. Pentru inceput, hai sa intelegem de unde vine stresul si “apasarea”, pe care o simtim din ce in ce mai mult, cu consecinte dramatice asupra calitatii vietii noastre. Va propun un documentar, care merita vizionat pana la capat, desi la inceput s-ar putea sa vi se para usor plictisitor. Trageti aer in piept, relaxati-va si alocati-va putin timp pentru voi insiva. Garantez ca merita inteles, ceea ce vrea sa spuna “nenea” asta de mai jos.

Daca nu ati inteles ideea, va rog sa mai vizionati o data filmuletul. Daca ati inteles-o, atunci treceti la momentul de reflectie:

Aveti liniste in viata de zi de zi? Aveti liniste in mintea si sufletul vostru? Pe o scara de la 1 la 10, unde ati incadra calitatea vietii voastre?

“Fericirea e să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja.”- Sfantul Augustin

Am avut mai acum ceva timp, surpriza de a gasi o discutie  interesanta intr-o emisiune  despre chimia fericirii cu un anume prof. Dumitru C-tin Dulcan.

Am mai discutat anterior despre importanta fericirii, dar acum vine si explicatia din punct de vedere stiintific.

Iata emisiunea, care merita vizionata pana la sfarsit, fiind in proportie de 90 % plina de explicatii care te pun pe ganduri:

Concluzia, este una singura: in fiecare moment al existentei noastre, fiecare gand pozitiv sau negativ, creaza fericire sau depresie, sanatate sau boala, viata sau moarte.

“All truth passes through three stages. First, it is ridiculed. Second, it is violently opposed. Third, it is accepted as being self-evident.” Arthur Schopenhauer (1788 – 1860)

Oare ce calitati si indemanari ii trebuie unui om in ziua de astazi, ca sa se “descurce ” in viata?  Si este oare sistemul de invatamant romanesc capabil sa le furnizeze? Ce relevanta si valoare mai au clasicele metode romanesti de a invata, intr-o perioada in care singura certitudine pe care o avem este schimbarea?

Sa fie oare exersarea memoriei si acumularea de mii de informatii mai mult sau mai putin folositoare, solutia necesara si suficienta pentru a reusi in viata? Si pana la urma ce inseamna “a reusi in viata”?

Ati observat ca foarte multi oameni inteligenti nativ, o cam “dau in bara”, cand vine vorba de viata lor? Poeti, artisti, oameni de stiinta, genii…parca au o problema.

Edward de Bono, parintele “gandirii laterale”, incearca niste raspunsuri pentru intrebarile de mai sus, in una din cartile sale, numita “Cursul de gandire al lui Edward de Bono”.

Cartea te prinde chiar de la inceput, cand constati ca primul paragraf, suna cam asa:

“Este uimitor cat de putina atentie acorda educatia deprinderii de a gandi. Exista convingerea absurda ca informatiile si inteligenta sunt suficiente.Inteligenta este precum caii putere a unei  masini, insa gandirea reprezinta  abilitatea cu care este condusa masina. Sunt oameni deosebit de inteligenti care au o gandire slab dezvoltata si oameni mai putini inteligenti cu o gandire mai bine dezvoltata.”

Pe scurt, in cartea respectiva, autorul face distinctie intre inteligenta si gandire, ne vorbeste despre pericolul gandirii critice si capcana inteligentei, ne introduce in cateva procedee de redirectionare a gandirii catre anumite aspecte, si ne exerseaza si extinde  capacitatea de a percepe ceea ce ne inconjoara.

Autorul sustine ca gandirea vine ca si raspuns sau reactie la perceptia mediului in care traim. De aici si importanta perceptiei.

De asemenea, suntem constientizati asupra modului in care emotiile si sentimentele, deformeaza perceptia, si in consecinta gandirea.

O serie de procedee de gandire, cum ar fi, gandirea laterala, evaluarea optiunilor, baloane logice, etc, vin sa ne ajute in cateva minute sa ne formam o perceptie cat mai aproape de adevar, asupra celor ce ne inconjoara. Dar adevarul doare, uneori…

Poate cel mai important castig pe care il obtinem dupa citirea cartii, este ca ni se dezvolta creativitatea in gandire.Pana la urma, dupa parerea mea, gandirea creativa si constructiva ramane singurul  motor al evolutiei intr-o era a schimbarilor .

Te invit acum sa reflectezi asupra propriului tau mod de gandire. Crezi ca esti prea inteligent si prea bun, pentru a-ti exersa abilitatea de a gandi? Atunci, esti sortit plafonarii si esecului! Ai puterea sa recunosti ca nimeni, si cu atat mai putin scoala romaneasca, nu te-a antrenat in a gandi? Esti constient cat de important este sa stii sa gandesti? Esti constient cata risipa de timp, energie si bani s-a facut pe “pielea” noastra, in timpul multor ani de asa-zisa scoala?

“Daca te-ai nascut original, nu muri ca o copie.” – John Mason

Catzi dintre noi au curajul si taria, de a fi autentici? Putini, foarte putini-din pacate…

Cei mai multi oameni adulti poarta masti, prin care isi ascund adevaratele ganduri, sentimente, dorinte, vise, fantezii, temeri, slabiciuni. Masca se formeaza odata cu iesirea din copilarie, si are la baza fenomene ca imitatia si copierea celorlalti.

Copilul, cu mintea si personalitatea in formare isi aduna principiile si valorile care ii vor ghida viata. Adolescentul, nu face decat sa continue procesul, pana la maturitate, cand se ajunge la un moment de stagnare.

Problema care se pune este aceea ca personalitatea si valorile oamenilor par a fi uneori in totala contradictie cu interesul si logica simplei existente umane. La unii indivizi se naste astfel un conflict intre viata reala si aceea imaginata, visata. Apar astfel visatorii. Nu ma refer la cei care traiesc cu sperante. Nu! Aici e vorba de acei visatori care ajung sa traiasca o viata dubla: pe de o parte traiesc in “real life”, se duc la servici, la scoala, socializeaza in resemnare, iar pe de alta parte traiesc o alta viata in mintea lor proprie, un fel de “second life” mental, daca vreti. Acolo, totul este perfect: omul nu mai trebuie sa munceasca, nu mai are grija zilei de maine, etc.

Ajungem astfel, de cele mai multe ori sa spunem si sa facem altfel decat gandim, cu scopul de a nu-i deranja pe cei din jur, sau de a nu ne strica imaginea in fata celorlalti.

Mike Robbins scrie o carte cel putin interesanta: “Puterea autenticitatii”, pe a carei coperta te izbeste urmatorul motto: “Fii tu insuti! Toti ceilalti o fac deja”.

Departe de a fi perfecta, cartea e tulburatoare: te face pe tine, ca si cititor, sa constientizezi asupra autenticitatii existentei tale, asupra gandurilor, personalitatii, valorilor proprii.  Autorul emite chiar 5 principii de viata , destul de indraznete, care ne indeamna sa ne analizam temerile, valorile si sa le acceptam, pentru ca apoi sa celebram ceea ce suntem.

Dupa citirea cartii, ajungi ca cititor sa reflectezi asupra activitatilor de zi cu zi din viata ta. De exemplu, munca sau mersul la vot, (ca tot suntem in timpul alegerilor prezidentiale), devin activitati asupra carora planeaza mari semne de intrebare.

Ca sa intelegeti mai bine, ceea ce vreau sa spun:

In ton cu cele de mai sus, Timon din Paris spune ca “Alegerile sunt procedeul prin care oamenii liberi isi aleg stapanii” .

Cat de liber te simti acum cand te duci la vot? Simti ca esti puternic cu stampila in mana? Esti autentic? Cat dureaza sentimentul asta de putere? 5 minute? Si dupa cele 5 minute te mai simti liber si puternic ? Intelegi ce vreau sa spun?

Iar legat de munca si datorie, mie imi place tare mult ce spunea Cioran:

“Cum aş vrea ca, într‑o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentru generaţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosirea care n‑a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări. Mi‑ar plăcea acele clipe cînd nimănui nu i‑ar mai trebui amăgirea idealului, cînd orice satisfacţie în datele imediate ale vieţii ar fi imposibilă şi orice resemnare iluzorie şi cînd toate cadrele unei vieţi normale ar plesni definitiv. Toţi oamenii care suferă în tăcere şi care nu îndrăznesc să‑şi verse amărăciunea nici cel puţin în suspine ar urla atunci într‑un cor de o sinistră dizarmonie, cu strigăte stranii care să cutremure acest pămînt. Apele să curgă mai repede şi munţii să se clatine ameninţător, arborii să‑şi arate rădăcinile ca o veşnică şi hidoasă mustrare, păsările să croncăne imitînd corbii, iar animalele să fugă speriate pînă la epuizare. Toate idealurile să fie declarate nule; credinţele fleacuri; arta o minciună şi filozofia o glumă. Totul să fie o înălţare şi o prăbuşire. Bucăţi de pămînt să se avînte în aer şi apoi să se risipească, duse de vînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti, figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într‑un ritm sălbatic şi un zgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate că sfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într‑un vîrtej universal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decît o tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşa temperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire, deznădejde sau ură să izbucnească în ei într‑o astfel de explozie, încît după ea să nu mai rămînă nimic. Într‑o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi‑ar părăsi ocupaţiile, cînd nimeni n‑ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile ei interioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?”

Te invit acum sa reflectezi cateva minute doar, la gradul de autenticitate din viata ta. Cate din activitatile tale cotidiene iti fac cu adevarat  placere si cate sunt facute pentru ca “asa trebuie facut “? Cat din comportamentul tau fata de ceilalti din jur este autentic si cat este mascat? Exista tensiuni intre “eul” tau real si cel autentic?

Ai puterea sa recunosti ca esti un fals?